Aş fi vrut ca pe acest blog să nu vorbesc niciodata despre politică. Pentru că politica, prin însăşi natura ei, e murdară. Iar un blog dedicat istoriei antice nu ar trebui pângărit…Cu toate acestea, simt că am ajuns într-un punct critic. Într-un punct critic în care evenimentele şi deciziile luate la nivel “înalt” au început să mă afecteze direct. Realizez cu durere, că în condiţiile actuale nu am absolut nici un viitor aici în ţară. Prin prisma studiilor mele, sunt înscris deja pe lista viitorilor şomeri. Nu doresc să fac propaganda niciunui partid deşi sunt liberal. Cu toate acestea nu sunt liberal în spiritul doctrinei liberalismului actual, ci mai degrabă pe direcţia reprezentată de liberalismul românesc interbelic (un liberalism mai “conservator” ).

În opinia mea, situaţia actuală de “criză” din România nu se datorează atât unor greşeli comise de actualul guvern sau de actuala conducere, ci mai degrabă unor serii întregi de greşeli şi decizii absurde luate pe parcursul ultimilor 20 de ani. Cu alte cuvinte, dacă ar trebui să căutam “vinovaţi”, nu ar trebui să ne limităm doar la personaje precum Boc, Băsescu sau curtezana Udrea, ci să ne întoarcem şi mai mult în timp, la ceea ce a însemnat FSN, şi începuturile a ceea ce aş putea numi pseudo-democraţia la noi în ţară…

Anii de comunism au reprezentat, fără doar şi poate (cu excepţia anilor 60-70 eventual) o perioadă de regres în istoria României pe planul evoluţiei statale. Exterminarea vechii clase politice interbelice, o clasă ce a avut fără doar şi poate o sumă de calităţi, a dus la crearea unui hiatus – astfel în ajunul Revoluţiei, nu exista un grup de oameni politici cu adevărat fideli principiilor democratice care să preia puterea şi să readucă ţara pe drumul ei firesc. Cei ce au profitat de pe urma acestei conjuncturi au fost profitorii din cadrul regimului comunist – cei ce, lipsiţi de coloană vertebrală şi de ataşament real faţă de o doctrină (şi un mod de a vedea lumea), s-au metamorfozat brusc din membrii PCR în nişte adevăraţi “salvatori” ai ţării… Iar oamenii i-au crezut, mulţi şi-au pus speranţa în ei chiar şi după prima mineriadă….

La căderea comunismului, ţara nu era într-o situaţie economică prea bună, deşi se spune că datoriile externe vor fi fost plătite integral (eu personal sunt sceptic în această privinţă). Cu toate acestea, exista o infrastructură şi o industrie funcţională. Desigur că multe dintre metodele de lucru şi utilajele unităţilor industriale rămase de dinainte de 89 erau depăşite, nu exista posibilitatea realizării unor produse competitive pe piaţa europeană. Problematică era de asemenea şi dimensiunea urieşească a celebrilor “giganţi” industriali. Fără doar şi poate, trebuiau găsite soluţii la această problemă.

Într-o ţară civilizată, cea mai mare parte din aceste fabrici ar fi fost preluate de către investitori serioşi, care ar fi realizat upgrade-urile de rigoare care le-ar fi permis supravieţuirea şi chiar succesul în cadrul economiei de piaţă. Giganţii ar fi fost restructuraţi, secţiile vechi relocate, fierul vechi rezultat de pe urma acestor acţiuni ar fi fost valorificat corespunzător.

S-a întâmplat însă cu totul altfel. Industria românească a fost supusă unor privatizări sălbatice. Defapt unor pseudo-privatizări. Am urmărit îndeaproape fenomenul distrugerii fabricilor de pe teritoriul ţării şi el pare să urmăreasca următorul tipar (cu variaţii fireşti):
- se lansează zvonul că respectiva fabrică nu mai e competitivă, că e în prag de faliment, că se cauta investitori străini să o preia.
- apar o serie de investitori, de obicei firme de obicei obscure de care nimeni nu a auzit până atunci nimic, din ţară sau din străinătate.
- investitorul preia fabrica, dă afara un număr de muncitori, fabrica se mai “târâie” o perioadă. Investitorul nu face nimic în această perioadă.
- la urma se declară falimentul, toata lumea pleaca. fabrica devine o ruină.
- ruina este luată la ţintă de către jefuitori. Fierul îndeosebi, este la mare căutare.
- de pe urma comerţului cu fierul vechi, câteva personaje din localitate se îmbogăţesc rapid, de multe ori ele şi intra în politică.

Rezultatul final al acestui proces poate fi evidenţiat de imaginile următoare:

Combinatul Călan. Tot ce a fost “fier” a fost jefuit. Peisajul pare desprins din filmele post-apocaliptice.

Combinatul siderurgic Hunedoara.

Ruinele fabricii de zahăr de la Bucecea.

Combinatul Chimic de la Arad.

Industria locală, câtă a fost şi cum a fost, a ajuns să fie distrusă (singurii fericiţi vor fi arheologii viitorului, vor avea de cercetat nişte ruine cu siguranţă fascinante!). Dar nici agricultura nu a avut parte de o soartă mai bună. Zona agricolă principală a ţării, altădată grânar al Europei, Câmpia Munteniei, a beneficiat de un sistem de irigaţii, care până în 1989 reuşea să asigure oarecare stabilitate a producţiei. Dupa 1989, odată cu scăderea vigilenţei oamenilor legii, sistemul respectiv a ajuns la rândul său să fie furat, bucată cu bucată.

Ar mai fi desigur, multe de spus. Mult prea multe. Ideea e că, spre deosebire de ţările civilizate care exportă şi importă bunuri, România, în ciuda vastelor ei resurse naturale, a ajuns să importe foarte mult. Inclusiv din ţări mai puţin binecuvântate de Dumnezeu în ceea ce priveşte resursele naturale.

Distrugerea economiei reprezintă un capitol aparte. Ar mai trebui să discutăm şi “tunurile” şi hoţiile individuale. Un site, www.porcisme.ro, şi-a propus să contabilizeze toate furturile raportate de presă. Suma finală este una halucinantă, 5.137.550.629 de Euro. SĂ presupunem că cei de pe site-ul respectiv au calculat greşit şi suma reală ar reprezenta defapt doar 10%. Ar fi vorba deci de 500 000 000 de euro. Chiar şi aşa ar fi mult.

Climatul politic a fost unul cu totul defavorabil. De cele mai multe ori, aflaţi cu ştampila în mână, oamenii au ales “contra”. Parlamentul a jucat un rol şters – imaginea parlamentarilor de “trântori”, a încurajat cetăţenii să prefere liderii autoritari. Aşa se face că personaje precum Traian Băsescu, lider populist, demagog şi autoritar, a reuşit să preia frâiele puterii cu atâta uşurinţă.

Schimbările pe plan social şi cultural au fost profunde, şi în general negative. Omul cu şcoala a ajuns să fie dispreţuit, în contextul în care sistemul educaţional a ajuns un laborator experimental al guvernelor care s-au tot succedat. În consecinţă, gradul de educaţie generală a populaţiei a scăzut foarte mult – vechiul model al intelectualului, al profesorului, chiar şi modelul muncitorului destoinic au fost înlocuite de noi modele şi de noi “etici”.

Noile modele sociale de succes, “omul de bani gata” şi “pitzipoanca”, au dus la apariţia unor noi aberaţii în peisajul politic românesc. Tinerilor merituoşi li s-au închis uşile în nas – semi-analfabeţi şi semi-analfabete au ajuns să reprezinte România în Parlamentul European.

Nici pe plan spiritual ţara nu stă mai bine. Ieşită din regimul ateu, BOR a rămas prizonieră unor forme arhaice, incapabilă fiind să iasă din tiparele-i formaliste şi retrograde. Coruptă de simonie şi fariseism până în măduva oaselor, visând la imense catedrale ce să îi sporească gloria lumească – BOR e la ani lumină de orice idee creştină…

Economia e la pământ şi acum România, ca şi alte ţări, a fost lovită de criză. Toate greşelile comise în ultimii 20 de ani se răsfrâng acum asupra poporului. Tăierea salariilor şi a pensiilor nu va aduce minunea nesperată a ieşirii din criză. Cu lefurile mai mici românii vor strânge cureaua şi vor cheltui mai puţin. Puterea de cumpărare va scădea şi se va intra într-o spirală accentuată de declin economic. Dacă mai adaugăm la această ecuaţie şi problema crizei demografice cu care se confruntă România (şi care chiar şi în condiţii economice mai favorabile ar avea un impact destul de dur) , perspectivele pentru următorii ani le văd a fi sumbre….

Închei aici, cu promisiunea făcută mie însumi de a nu mai pângări blogul cu astfel de subiecte…

Zalmoxe

Ardagastus spune:

#
Ardagastus Spune:
mai 19, 2010 la 12:04 pm e

Pe lângă volumul de care discutăm, următoarele materiale vor constitui fundamentul bibliografic al intervenţiei mele (îmi cer anticipat scuze pentru eventualele stângăcii: nu sunt un specialist):

Zofia Archibald, “Thracian Cult – From Practice to Belief” în Gocha Tsetskhladze (ed.), Ancient Greeks West and East (Brill 1999) 427-68
Zofia Archibald, cap. 7 “The Central and Northern Balkan Peninsula” în Konrad Kinzl (ed.), A Companion to the Classical Greek World (Blackwell 2006) 115-36
Maria Čičikova, “Tombeau royal de Sveštari et certains aspects de culte sepulcral thrace” în Jan Best, Nanny De Vries (eds.), Thracians and Mycenaeans (Brill 1989) 205-17
Dan Dana, “Notes onomastiques daco-mésiennes” în Il Mar Nero 5 (2001-2003): 83-86
Dan Dana, “The Historical Names of the Dacians and Their Memory: New Documents and a Preliminary Outlook” în Studia Universitatis “Babes-Bolyai” Historia 51, no. 1 (2006): 99-125
Peter Delev, “Lysimachus, the Getae, and Archaeology” în The Classical Quarterly NS 50, no. 2 (2000): 384-401
Nora Dimitrova, “Inscriptions and Iconography in the Monuments of the Thracian Rider” în Hesperia 71, no. 2 (2002): 209-29
Diana Gergova, “Sboryanovo. Investigations, discoveries and problems” http://sboryanovo.cl.bas.bg/history.html
Sorin Olteanu, “Atestările radicalului Σαλδ-/Sald-” http://soltdm.com/langtdm/thes/s/Saldo.htm (ciornă)
Sorin Olteanu, “Dromichaites. Aspecte filologice şi lingvistice” http://soltdm.com/langtdm/thes/d/Dromichaites.htm

O “absenţă totală a oricăror dovezi” înseamnă “o absenţă totală a dovezilor privitoare la existenţa şi persistenţa cultului zalmoxian” Dar poezia lui Ovidiu ne arată şi altceva: că pentru grecul sau romanul aflat printre geţi credinţele lor religioase rămân o mare necunoscută.

În concepţiile anticilor găsim “reguli” destul de precise atunci când le discutăm cronologic. Spre exemplu, pentru grecii din secolele V-II a. Chr. geţii erau doar cei de pe cursul inferior al Dunării. Cercetările recente ale lui Dan Dana şi Sorin Olteanu au identificat un spaţiu onomastic daco-moesian (care confirmă o mai veche ipoteză a lui Vladimir Georgiev) care acoperă teritorii întinse la nord de munţii Haemus. În acest spaţiu vast găsim ceva mai multe despre credinţele băştinaşilor. Aşa cum voi arăta în curând.
#
Ardagastus Spune:
mai 20, 2010 la 3:41 pm e

Nu avem niciun motiv să presupunem că dacii din Carpaţi aveau aceiaşi zei sau aceleaşi ritualuri pe care îi/le aveau şi geţii/dacii de la Dunăre.
Apogeul politic al geţilor, sub Dromichaites, este corelat de mulţi cercetători cu impresionantul complex arheologic de la Sboryanovo-Sveštari. Aici s-a descoperit o importantă aşezare fortificată (zidul exterior, gros de 4 metri, înconjoară o arie de 10 hectare) care a funcţionat cam între 335 şi 250 a. Chr. dar şi spectaculoase morminte tumulare, cum este celebrul mormânt de sub Ginina Mogila.

Vezi şi:
Valeriu Sîrbu, “Credinţe şi practici funerare şi sacrificiale la geto-daci (sec V. a. Chr – I p. Chr.)” în Istros X (2000): 159-89
Valeriu Sîrbu, “Elitele geţilor dintre Carpaţi şi Balcani (sec. IV-II a. Chr): ‘prinţii de aur şi argint’”, Istros XIII (2006): 41-70

Elitele geţilor erau adesea înhumate (spre deosebire de oamenii de rând care practicau, aproape în exclusivitate, incineraţia) sub tumuli în care se află uneori construcţii deosebite, camere mortuare cu basoreliefuri şi scene pictate, cu un inventar funerar fastuos din aur şi argint (echipamente de luptă, vase de băut, podoabe), cu însoţitori sacrificaţi (soţii, cai, câini). În unele cazuri există dovezi de expunere în aer liber a defuncţilor, fapt ce a fost pus în relaţie, de unii învăţaţi, cu ritualurile de “nemurire” descrise de Herodot (nu este oare posibil ca la originea “miracolului” zalmoxian să fie un astfel de ritual de înmormântare şi comemorare, mortul este retras în “camera lui subterană” – care devine peşteră la Strabon – şi apoi, ocazional, expus privirilor mulţimii?)

Odată cu cucerirea romană şi răspândirea inscripţiilor avem documentate şi alte aspecte. La izvorul râului Panega (nordul Bulgariei) erau veneraţi zei tămăduitori. Prin teritoriul getic al Moesiei romane descoperim în inscripţii votive diverse nume şi epitete divine: Kaprênos (IGB V 5328), Eitiosaros (IGB II 771), Vetespios (IGB II 804 şi 856). Credinţa în nemurire este şi ea atestată (IGB II 796): pentru fiul său devenit “erou nemuritor”, Dinis dedică nimfelor şi lui Hêros un monument.

Zalmoxe spune:
Nu prea am ce să îţi răspund aici, pentru că sunt deacord cu (aproape) tot ceea ce spui. La unele afirmaţii însă am câteva rezerve.

În ceea ce priveşte arealul daco-moesic, ţine cont că el nu se întinde doar între Haemus şi Dunăre. Acest areal daco-moesic, caracterizat între altele de prezenţa formantul toponimic -dava se întinde preponderent la nord de Dunăre. De ce să cautăm indicii neapărat în Moesia şi nu şi la nord (sau măcar în Câmpia Munteniei şi sudul Moldovei, areal care a avut contacte intense pe toate planurile cu zona cetăţilor greceşti). Moesia a fost un spaţiu de interferenţă culturală între lumea tracilor meridionali şi lumea tracilor septentrionali (un spaţiu cu o civilizaţie mult mai austeră, lumi dezvoltate pe coordonate destul de diferite…

Am rezerve în ceea ce priveşte atribuirea mai sus-menţionatelor divinităţi “pantheonului getic”:
- Vetespios este pe baza bibliografiei pe care am consultat-o, unul dintre “atributele” cavalerului thrac, şi nu un zeu get (vezi chiar articolul Norei Dimitrova)
- Eitiosaros este o divinitate obscură, alături de Dabatopeios (acesta din urmă considerat zeu al făurariei) a fost inserat (cu nu prea multe argumente) în pantheonul daco-getic de către I. H. Crişan, vezi în Spiritualitatea Geto-Dacilor.

În ceea ce priveşte atribuirea complexului de la Shvestari geţilor, în speţă lui Dromihete, este făcută de către şcoala de arheologie bulgară, P. Delev între alţii. Dintre cercetătorii români, doar Ursulescu a părut dispus să accepte o atare idee.

Ardagastus spune:

Revin pentru că abia acum am citit o recenzie şi am câteva comentarii la ea.
Dacă locul este nepotrivit şterge-mi mesajul. Nu aştept neapărat un răspuns, sunt mulţumit dacă cele de mai jos vor fi citite de tine

http://cclbsebes.ro/docs/sebus/33_A.%20Berzovan.pdf

1. Între Herodot şi Platon nu este comun “doar numele personajului”. Hdt. 4.93: … Getas tous athanatizontas …, 4.94: Athanatizousi [Getai] de tonde ton tropon … Plat. Charm. 156d: … hoi legontai kai apathanatizein … Vezi la Dana pag. 58, ultimul paragraf.

2. Aproape la toţi comentatorii lui Platon personajele (prin urmare şi medicul trac) sunt literare, nu istorice. Exemplu: http://books.google.com/books?id=ANFFdpSQatAC&pg=PA90 De altfel cam toate mărturiile despre medicina tracilor fac parte din acel discurs al alterităţii.

3. Existenţa unui Zalmoxis “fictiv sau real” în afara “universului cultural grecesc” rămâne de demonstrat, câtă vreme niciun “autohton” nu-l menţionează (nici măcar în inscripţii!!). Autorul nu poate fi tras la răspundere pentru că ignoră o dimensiune a cărei existenţă este în cel mai fericit caz obiectul unei speculaţii.

4. Despre Paliga şi tracomanie am discutat deja. Dar privirea critică a lui Dana nu este (doar) inspirată de L. Boia, uite un exemplu legat de “tezele lui Fol”: http://books.google.com/books?id=ctsUcNshh68C&pg=PA428 (studiu care face parte din bibliografia cărţii). În general istoriografia “occidentală” nu are o imagine prea bună despre tracologii români şi bulgari.

După atâtea zile ocupate, iată ca am reuşit să îmi fac timp să îţi răspund. Nu va fi un răspuns de tip “pledoarie”, pentru ca cel puţin din punctul meu de vedere, prin cele scrise de mai jos nu mi-am propus să fac o apologie a vreunui punct de vedere referitor la figura lu Zalmoxis. Nu deţin răspunsuri şi soluţii infailibile la niciuna din problemele majore ce vizează cercetarea “spiritualităţii daco-getice” (un termen convenţional prin însăşi natura sa) şi cred nici nu le voi/vom deţine vreodată. Desigur, asta nu înseamnă că nu mi-am format nişte puncte de vedere – în general destul de nuanţate, pe care mi le-am schimbat şi aşa de mai multe ori de-a lungul anilor în funcţie de materialul bibliografic şi chiar arheologic cu care am intrat în contact. Oricum, cum bine ştii şi tu, pe baza a ceea ce cunoaştem la ora actuală, despre “religia daco-getică” se poate afirma aproape orice.

Nu mi-am propus prin răspunsurile mele să te conving. Probabil că ţi-ai format la rândul tău un punct de vedere privitor la problema, influenţat de lecturi şi de studiile pe care sigur le ai în domeniu. Îţi voi spune aici punctul meu de vedere vis-a-vis de problemele pe care le-ai ridicat.

1. Apathanatizein şi athanatizontas reprezintă într-adevar unul şi acelaşi termen, o oarecare diferenţă de înţeles este dată de prezenţa sufixului “apo-”, după cum remarcase de altfel şi Dan Dana. Cu toate acestea, prezenţa acestui termen aici nu poate constitui de unul singur un argument privitor la o presupusă originea herodoteeană a motivului “zalmoxeean” din Charmides. Pentru a susţine o astfel de filiaţie (căci defapt despre asta e vorba), ar fi nevoie de un număr mult mai mare de elemente comune. Ori acestea lipsesc.
Pentru sursele despre Zalmoxis, cu traducerile aferente, utilizez textul d-lui Sorin Olteanu,
http://soltdm.com/langtdm/thes/z/zalmoxis.1.htm

2. Medicul trac poate fi considerat “fictiv”, în sensul în care nu ştim dacă un medic trac a avut vreodată o astfel de conversaţie cu Socrates (daca nu cumva şi acesta este la rândul său fictiv!). Cu toate acestea, mi se pare greşit să catalogăm pe respectivul medic trac ca “imaginar” într-un sens ce ar exclude ad prioric existenţa medicilor traci în sine. Faptul că respectivul medic nu este denumit (amănunte semnificative despre el ne lipsesc), îmi întăreşte şi mai mult convingerea că nu avem de-a face cu un medic anume, ci cu un reprezentant generic al acestei categorii.

Cât priveşte întepretările dialogurilor platoniciene, nu cred că are rost să ne aruncăm într-o polemică pe tema asta. Subiectul este o nesfârşită controversă, cu puncte de vedere dintre cele mai diverse.

În legătură fenomenul alteritatăţii, sunt deacord că el este (şi rămâne) un fenomen real. Nu poate fi ignorat nici în analizele izvoarelor antice, cum nu poate fi ignorat nici în analiza surselor moderne. Cu toate acestea, nu sunt deacord cu cei care încercă să interpreteze (de multe ori forţat) orice fenomen şi orice izvor prin prisma acestui fenomen. Pentru că a interpreta unilateral şi unidirecţionat un fenomen sau un izvor antic înseamna de cele mai multe ori a ne pune (din punct de vedere ştinţifiic evident), ochelari de cal.

3. Autorii greci, fără nici o excepţie, abordează tema zalmoxiacă întotdeauna în contextul discuţiei despre filozofii străine spiritului grecesc sau spaţii îndepărtate. Faptul că Zalmoxis nu apare menţionat în nici o inscripţie locală (cu excepţia Zalmodegikos, care ar putea sau nu să fie un nume teoforic, vezi că şi Dan Dana vorbeşte despre asta) nu poate constitui un argument pentru inexistenţa sa ca personaj în imaginarul colectivei al unei comunităţi nord-dunărene într-un anumit interval cronologic. Daca mergem pe un “pattern” precum cel pe care l-ai propus, am putea la fel de bine să afirmăm ca nici Deceneu, ca figură religioasă nu a existat (cu atât mai mult cu cât şi biografia lui e plină de suficiente elemente fabuloase), şi aşa mai departe.

4. În ceea ce îl priveşte pe Fol, desigur, la fiecare lucrare care îl critică există alta care îl citează pozitiv. Am putea aduce în discuţie zeci de lucrări fără să ajungem nicăieri. Nu am de gând să fac acum apologia lui Fol şi nici a tracologiei bulgare, au, desigur, păcatele lor, o parte dintre ele Dan Dana le evidenţiază destul de bine. Cu toate acestea, trecând dincolo de orice fel de considerente istoriografice şi privind doar la maniera în care sunt îngrijite şi promovate urmele tracice la sud de Dunăre, nu poţi să nu ii admiri pe “colegii” de la sud de Dunăre.

În fine, poate că am lungit-o cam mult.
Aştept la rându-mi un răspuns,
toate cele bune,

Identificarea regiunilor în care limba dacă a supravieţuit mai mult, ar trebui să facă obiectul muncii lingviştilor, arheologilor şi etnologilor – din această cauză, nu am cum să ofer aici răspunsuri infailibile.

Propun pentru început, câteva principii:
- Analiza lingvistică. Se vor căuta acele areale în care numărul toponimelor provenite din ceea ce se consideră a fi “substrat” sau cu etimologie obscură este mai ridicat. Se vor lua în calcul şi aspecte privind relaţia toponimelor cu ocupaţiile specifice ale populaţiei din zonă (de exemplu, se va ţine cont şi de faptul că, o populaţia care practică păstoritul va crea toponime legate de această îndeletnicire şi din care marea majoritate provin din substrat, etc.).
- Analiză etnografică : Se vor căuta arealele care prezintă populaţie românească având caracteristici aparte, diferită de grupurile din zonele învecinate atât prin port, cât şi prin grai şi obiceiuri. Înclinarea spre latura spirituală a vieţii, prezenţa unor rituri specifice la naştere şi înmormântare, legende numeroase şi complexe legate de realităţi locale, în general toate elementele de conservatorism rural vor trebui analizate, urmărindu-se îndeosebi reliefarea arealelor în care ponderea tradiţiilor alogene este extrem de redusă.
- Analiză arheologică: Se vor identifica acele areale în care intruziunea elementelor alogene a fost minimă, în care se poate constata ca urmare a analizei culturii materiale o prezenţă şi o persistenţă a elementului autohton dacic în secolele ce urmează retragerii aureliene.

Înainte de 1989, cititorul de rând nespecialist, lipsit de pregătirea şi înţelegerea necesară parcurgerii literaturii de specialitate, avea la dispoziţie pentru documentare o serie de lucrări cu rol de popularizare şi culturalizare pe problema dacică. Chiar dacă cele mai multe din aceste lucrări conţineau informaţii nu întotdeauna verificate, chiar daca prezentarea grafică lăsa de multe ori de dorit, în fine, în ciuda numeroaselor lipsuri care existau această literatura zisă de “vulgarizare” ofera tuturor celor interesaţi o imagine de ansamblu a civilizaţiei dacice, aşa cum era ea cunoscută şi interpretată de specialiştii consacraţi ai perioadei respective. Cărţi precum “Dacii” de Hadrian Daicoviciu, sau “Burebista şi epoca sa”, de I.H. Crişan, chiar dacă sunt la ora actuala desuete din punct de vedere ştinţifiic, prin maniera deschisă în care au fost scrise au reuşit să creeze interes, să sădească respect în rândul oamenilor nu doar pentru “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, ci şi pentru cei care, vara de vara, erau în vîrf de munte sau prin biblioteci, descoperind de sub vălul gliei şi al prafului urmele lăsate de străbunii noştri….

Iubitorii de beletristică nu erau neglijaţi… existau romane istorice, cu un grad mai mic sau mai mare de acurateţe, care tratau diverse momente din istoria Daciei pre-romane, de la Dromihete la Burebista şi Decebal. Cele mai multe conţineau unele clişee specifice epocii, dar chiar şi aşa îşi aveau valoarea lor… De filme mai are rost să vorbesc ?

Nici copiii nu erau neglijaţi… elemente de civilizaţie dacică erau popularizate pentru cei mici sub forma jocurilor istorice – cei mai multi dintre d-voastră probabil aţi jucat “Dacii şi Romanii”… apoi mai existau povestirile istorice, dar şi basmele cu desfăşurare în lumea dacilor. Şi dacă tot am ajuns la basme, vă mai amintiţi de “Bristena, fiica dacilor” ?

Şi totuşi, toate acestea nu se compară nici pe departe cu situaţia din Occident…acolo există mii de lucrări de popularizare, de romane istorice bine documentate, bogat ilustrate, uşor de citit despre greci, romani, celţi, vechi germanici accesibile oricând maselor largi… De filmele istorice ce să mai spun ? Ar fi fost de dorit ca sfârşitul comunismului să aducă şi în România evoluţii pozitive, să se ajungă la o situaţie comparabilă cu cea din Europa apuseană.

N-a fost să fie aşa. Specialiştii, cu rare excepţii, s-au retras în “cercul lor strâmt”, tarabele de cărţi şi librăriile fiind invadate de cărţi, broşuri, reviste tracomane…

Au existat şi câteva încercări tardive de realizare a unor lucrări de popularizare pe problema dacică. O lucrare de popularizare scrisă în duet de către cei mai buni arheologi de epocă dacică ai ţării, G. Florea şi V. Sârbu, “Imaginar şi imagine în Dacia pre-romană”, e un exemplu în acest sens – conţinut excelent, limbaj accesibil, prezentare grafică excelentă, dar un tiraj extrem de redus. Aşa se face că o lucrare voită a fi de popularizare, până în ziua de astăzi, la ani buni de la publicarea ei, nu a reuşit să penetreze nici măcar în bibliotecile universităţilor de specialitate…

În ceea ce priveşte mijloacele “neştinţifiice” de popularizare (beletristică, jocuri, etc) peisajul este şi mai dezarmant, în ultima perioadă făcându-şi apariţie o sumedenie de cărţi, povestioare, proiecte de jocuri (PC sau nu…) chiar şi proiectul unui serial pentru copiii, cele mai multe dintre aceste demersuri sfârşind încă în faza de proiect. Cele care au reuşit totuşi să ajungă la o formă acceptabilă, au din păcate, un conţinut tracoman – nu lipseşte nici misticismul, nu de mult am citit câteva astfel de culegeri de povestioare dacice adresate copiilor pe care nu le voi nominaliza, dar care abundă în noţiuni precum “iniţiere tainică”, “marele zeu ascuns” şi altele creând un ghiveci spiritualist cu tentă New-Age, extrem de superficial şi de un pronunţat prost-gust. Zalmoxe însăşi de le-ar citi, s-ar lua probabil cu mâinile de cap…

Peisajul actual al literaturii istorice de popularizare este unul trist. Fără doar şi poate, criza morală prin care trece România în ultimii 20 de ani a lăsat o amprentă vizibilă pe toate palierele sociale şi culturale….

* Din lipsă de timp şi de spaţiu, nu voi trata problema literaturii istorice de popularizare din România per ansamblu, ci doar pe cea cu referire la daci. Oricum, coordonatele şi evoluţiile sunt similare…

Şedinţa Camerei Deputaţilor din 22 decembrie 2009

Doamna Daniela Popa:
“Ansamblul arheologic Sarmizegetusa, între nepăsare, neglijenţă şi uitare”

În declaraţia politică de astăzi doresc să trag un semnal de alarmă asupra stării grave în care se află unul dintre cele mai importante monumente istorice de pe teritoriul României, Sarmizegetusa Regia.

Sarmizegetusa Regia aparţine de Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina (PNGMC), ce include cetatea dacică în una din zonele speciale de conservare ale parcului. Comisia pentru Monumentele Naturii din cadrul Academiei Române este autoritatea care aprobă intervenţia în aceste perimetre protejate. Din această cauză, autorităţile locale precum Primăria Orăştioara de Sus, Consiliul Judeţean Hunedoara sau Direcţia pentru Cultură nu pot derula acţiuni de întreţinere şi curăţare a locului. Ceea ce este şi mai îngrijorător este faptul că cel mai important ansamblu arheologic de pe teritoriul României nu are un administrator stabilit de lege. Nimeni nu ştie cine administrează situl, cine asigură paza etc. Calitatea de administrator a cetăţilor dacice este revendicată de mai bine de cinci ani de zile de către Ministerul Mediului pe de o parte, şi de către autorităţile locale, pe de altă parte.

Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina (PNGMC) a fost înfiinţat în anul 1979, întinzându-se pe o suprafaţă de 38.000 de hectare din Munţii Orăştiei. Încă de la început a inclus în arealul său şi o mare parte din complexul cetăţilor dacice, inclusiv Sarmizegetusa Regia. O perioadă, Parcul a existat mai mult pe hârtie, dar de la înfiinţarea Administraţiei PNGMC au început să apară probleme administrative. Sarmizegetusa Regia a fost inclusă în una dintre zonele speciale de conservare ale Parcului. În ariile cu statut special, intervenţia umană nu este permisă fără aprobarea Comisiei pentru Monumentele Naturii din cadrul Academiei Române, fie că este vorba de activităţi de curăţare a locului sau de săpături arheologice.

Din 2004, pentru orice săpătură arheologică, cercetătorii trebuie să ceară aprobarea Administraţiei Parcului. A durat doi ani până cele două părţi au ajuns la o înţelegere care să le permită măcar cercetarea sitului istoric, fără să fie încălcate regulile zonelor naturale protejate. Pe de altă parte, cei de la Administraţia PNGMC afirmă faptul că puterile instituţiei sunt limitate prin faptul că fondul forestier este dat în grija Romsilva, iar fondul cinegetic, în grija Asociaţiei Judeţene a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi. În aceste condiţii, rolul Administraţiei PNGMC nu poate fi decât unul de supervizare şi nu de administrare. Şi ca încurcătura să fie şi mai mare, orice săpătură pe care Administraţia PNGMC vrea să o facă acolo nu este posibilă fără aprobarea Primăriei Orăştioara de Sus şi a consiliului Judeţean Hunedoara.

Pe de altă parte, reprezentanţii Consiliului Judeţean Hunedoara susţin că au întocmit, în anii trecuţi, mai multe proiecte pentru a obţine finanţări europene pentru cercetarea şi restaurarea vestigiilor de la Sarmizegetusa Regia. De fiecare dată însă a eşuat din acelaşi motiv: instituţia nu este proprietarul sau administratorul terenului pe care se află monumentul.

Cealaltă capitală antică de pe teritoriul Hunedoarei, Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, are ca administrator Consiliul Judeţean, prin intermediul Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva. Există şi aici o problemă – lipsa banilor. Vechiul oraş roman se întinde pe cel puţin 60 de hectare, iar o bună parte din zidurile sale sunt şi acum sub pământ. În ultimele decenii s-au alocat bani doar pentru săpături, dar vestigiile descoperite nu au beneficiat şi de fonduri pentru restaurare şi conservare. Din acest motiv, arheologii preferă acum să aştepte un proiect serios şi finanţare pentru cercetări de amploare.

În timp ce alte state scot milioane din turism şi din trecutul lor, noi ne abandonăm istoria, cu monumentele şi întâmplările de mii de ani. Sarmizegetusa Regia şi Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa sunt locuri parcă ale nimănui. Turiştii care ajung în zonă sunt fie fericiţi că nu îi bagă nimeni în seamă, lăsând în urmă seminţe, peturi etc., fie dornici de cunoaştere şi, în acest caz, sunt dezamăgiţi că nu au de unde cumpăra o broşură cu informaţii despre monumente, fie că nu au de unde angaja un ghid turistic, fie de drumul plin de gropi şi obstacole, fără indicatoare şi panouri cu informaţii.

Sarmizegetusa Regia şi cetăţile dacice din imediata apropiere sunt parte din leagănul civilizaţiei poporului român. Din păcate, statul român nu face absolut nimic pentru a amenaja, reconstrui şi valorifica cetăţile, iar fondurile europene care ar putea fi folosite pentru aşa ceva nu pot fi accesate pentru că nu există nici un administrator care să se ocupe de acest areal.

Este regretabil faptul că, din cauza absenţei unui sistem integrat de gestiune a zonei, monumentele sunt vandalizate de către turişti: blocuri de piatră sunt scoase din ziduri, sunt dislocaţi stâlpii din sanctuare, se aprind focuri de tabără, se instalează corturi în sanctuar. De asemenea, Sarmizegetusa Regia este vizată de căutătorii de comori, piese arheologice de mare valoare putând deveni obiectul traficului de patrimoniu.

Lansez un apel către Guvernul României şi în mod special către Ministerul Mediului şi Ministerul Culturii de a demara de urgenţă un dialog cu autorităţile locale pentru a identifica şi a pune în practică o soluţie coerentă şi integrată în vederea salvării ansamblurilor arheologice Sarmizegetuza Regia şi Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Protejarea şi conservarea patrimoniului cultural şi istoric trebuie să fie o prioritate naţională şi trebuie să facă obiectul unei politici coerente, susţinute şi responsabile.

Link: http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=6737&idm=1,25&idl=1

•Neamul: Δακοί, Δᾶκοι, Δάκαι, Δᾶκαι, Δάκες, Daci, Dacisci, Dagae, Daces
•Singularul: Δᾶκος, Δάξ, Dacus, Daqus, Daciscus, Dacisqus
•Ţara: Δακία, Dacia
•Adjectiv: Δακικός, Δάκιος, Dacicus, Dacius.
Numele este un evident derivat cu suf. IE-an –k–. După Kretschmer, el provine din Δᾶοι (ca şi Γραῖκοι[Graeci] de la Γραῖοι[Grai]). Neclară legătura cu numele tribului Scitic Dahae.

Δᾶοι. În sursele antice:
•Δᾶοι, Δάοι; sing. Δᾶος, Δάος, Δαῦος, Dāvos, Davus, Daus; folosit şi ca nume de persoană şi mai ales ca nume de sclav (alături de Geta), ca personaj generic în comedia antică nouă, atât greacă, cât şi latină.
Ca şi Geta (v. mai jos), şi Daos apare ca etnonim iranic (scitic): Herodot vorbeşte de un astfel de neam numit Δᾶοι, iar în Asia Mică (în partea netracă) apare numele de persoană Δάος, Δᾶος.

A fost identificat cu δάος, numele lupului la frigieni, după afirmaţia lui Hesychius (δάος· ὑπὸ Φρυγῶν λύκος ‘daos: lup la Frigieni’), etimologie ce pare confirmată de simbolul (probabil totemic) al “lupului” (devenit balaurul cu cap de lup, draco)

Luat de pe: http://soltdm.com/forum/viewtopic.php?t=80

Nota personala: teoria dacilor-lupi este una deosebit de tentanta, sustinuta fiind cu argumente mai mult sau mai putin convingatoare si de catre Mircea Eliade. Nu am sa insist asupra lor, ci doar am să punctez un singur aspect: ar fi ciudat ca în limba dacilor – o limba IE prin excelenţă – numele lupului să aibă o altă origine decât radacina PIE *wĺ̥kʷos‎, care a dat numele lupului în aproape toate limbile IE atestate…

Revenind la etimologia etnonimului, mult mai probabila mi se pare o legatură cu numele tribului iranian “Dahae”, sau chiar cu termenul hindi “ḍākū” (tâlhar, jefuitor).

vezi mai multe la: C. Poghirc, Structura romanică şi concepte orientale în limba română